Un oraș mic de provincie, cu un trecut de vârf al industrializării, dar cu un prezent cenușiu, îmbătrânit, animat mai curând de amintiri decât de lucruri memorabile ale vieții de acum. Oamenii par să se fi resemnat în convingerea că nimeni nu mai așteaptă nimic de la ei. Foarte reticenți, resping din start orice propunere care aduce ceva nou.

Așa s-a întâmplat și când s-a lansat programul de returnare a sticlelor cu garanție. Au început să vocifereze nemulțumiți pe la colțuri nu atât pentru că urma să plătească în plus pentru fiecare sticlă cei 50 de bani, cât pentru faptul că trebuia să ducă ambalajele înapoi la magazin. Dar nu era vorba de comoditate, ci de cu totul altceva!

Cele mai revoltate și vocale au fost familiile mai nevoiașe. Returnarea sticlelor li s-a părut umilitoare, era ca și cum ar fi fost obligați să recunoască public: ”o ducem prost cu banii așa că pentru noi contează fiecare șfanț”. 

A fost nevoie de ceva timp să observe pe la magazine că în dreptul aparatelor de returnare a sticlelor erau destui membri ai familiilor înstărite din oraș cărora nu le era deloc rușine! 

Foarte importanți au fost însă copiii (de fapt, nepoții) care s-au dovedit a fi cei mai valoroși agenți de promovare a campaniei de returnare. Într-un entuziasm molipsitor, au povestit în gura mare ce frumos e să vezi cum aparatele din magazine înghit sticlele și ce bucurie simți când primești tichetul cu banii pe garanție. Așa face acum lumea civilizată, mai spuneau ei. Cu adulții de mână s-au dus la aparatele din magazine și așa... au spart gheața. 

În comunitățile mici, oamenii, mai ales că se cunosc între ei, nu vor să fie mai prejos decât ceilalți, vor să fie... în rândul lumii și, în mod clar, acum ești în rândul lumii dacă duci sticlele la reciclat! Și iată că returnarea sticlelor nu mai e privită complet greșit, ca o umilință, ci ca o dovadă de... civilizație. Parcă a devenit... sport național!