Sigur, o să ne uimească prin naivitate și inocență, dar putem să ne gândim la generațiile care urmează și care vor fi perfect adaptate la noțiunile de selectare, colectare, reciclare, sustenabilitate...

E vorba de un copil de aproape șase ani, nu locuiește în inima capitalei, nu e înscris la cine știe ce grădiniță cu programe occidentale. Trăiește, crește, e educat într-un oraș de provincie, e adorabil pentru că vine în vizită cu mintea plină de povești pe care i le spun părinții lui. 

Are cărți ilustrate, caiete, creioane colorate, multe jucării, dar nimic nu e mai interesant decât actuala lui poveste de suflet care, la insistențele lui, părinții i-o tot repetă.

Și zice el așa: tu știi că în casele noastre vin sticle de plastic sau cutii de carton ori de metal, pline cu apă, sucuri și alte bunătăți? Ele sunt copiii unor părinți care în fabrici speciale le dau viață, apoi le lasă să ajungă în toate familiile de pe planeta noastră ca să le facă bucurii. 

Noi le păstrăm în casă câteva zile, dar când se golesc nu ne mai trebuie. Când eram mai mic credeam că dacă tot nu mai sunt bune de nimic pot să le arunc pe stradă, lângă banca din parc, pe malul râului unde mergem duminica, în pădure, pe plajă...

Părinții mei mi-au spus că e greșit ce fac, ele sunt ca niște copii, se rătăcesc, plâng după părinții și frații lor și că vor să se întoarcă de unde au plecat. 

Și mi-au mai spus că, dacă vreau să le ajut, e bine să le sortez acasă la mine pe familii (familia Plastic, familia Sticlă, familia Metal, familia Hârtie...). Apoi să le pun în sacii potriviți, pentru ca mașinile mari, speciale, care trec prin fața casei noastre să le ia și să le ducă spre părinții, frații și rudele lor. Cică unele mașini se mai opresc pe la o stație de reciclare (așa cred că se numește! dacă îmi amintesc bine ce mi-a spus tatăl meu) care poate chiar să le dea o viață nouă.  

Nu vreau să se rătăcească, vreau să ajungă la un loc sigur!